— Simt că terapia mă copleșește, Nina. De când vin aici… parcă sunt mai sensibilă, mai obosită, mai confuză. Parcă eram mai bine înainte…
Mi-a spus-o privind prin mine, undeva departe. Își frângea degetele între ele ca pe un obicei vechi, de copil care nu știe dacă are voie să plângă. Nu era doar o întrebare în vorbele ei, era o teamă adâncă: „Dacă mă stric în loc să mă repar?”
La început de drum sunt multe întrebări, iar eu știu că acolo unde pare că te rupi, de fapt începi să te aduni, că uneori, ca să te întorci la tine, trebuie mai întâi să treci prin dezorientare, prin somn neliniștit, prin momente în care simți că nu mai știi cine ești.
I-am povestit despre criza de vindecare, care nu este un mit și nici o greșeală a terapiei.
Este acel moment fragil și important în care zidurile vechi încep să se clatine, dar nu se dărâmă spectaculos, se crapă în liniște și uneori te trezești mai debusolat ca altădată.
Alteori, în sfârșit plângi, dar nu în brațele cuiva, ci tu cu tine, cu obrazul pe pernă.
Te visezi copil sau alergi prin visuri fără să știi de cine fugi. Ai corpul tensionat fără motiv și îți vine să te retragi, să te ascunzi.
Sau, paradoxal, simți că devii prea vulnerabil, pentru că armura pe care ai purtat-o zeci de ani începe să se topească, iar sub ea… ești tu, cel de demult.
Știm atât de bine să fugim, să ne încordăm, să ne disociem.Dar nu știm, pentru că nu am fost învățați, să stăm cu ce simțim.
Iar în criza de vindecare, corpul își amintește înaintea minții și reacționează.
Este un moment de reorganizare psihică, emoțională și corporală și nu este confortabil și nici linear, dar este real.
Și chiar daca pare contraintuitiv…
E nevoie de curaj să accepți că nu te întorci la lumină pe o linie dreaptă, ci printr-o spirală care coboară adânc, îndepărtează straturile vechi și doar apoi începe urcarea.
Iar acel „mai rău” pe care îl simți… este, de fapt, locul din care începi.
— Parcă eram mai bine înainte…, mi-a repetat.
— Poate că ai fost bine într-un fel care nu îți mai este util azi. Și acesta este un semn că nu mai funcționezi pe pilot automat.Gândește-te la asta!
A dat ușor din cap și am simțit că era greu de dus răspunsul acesta. Poate că nu era pregătită să-l audă, dar l-a simțit, iar corpul ei s-a relaxat. Și uneori nu cuvintele deschid drumul, ci respirația aceea adâncă, din care începe o altă relație cu tine.
Criza de vindecare nu este o piedică, ci este o poartă.Nu este o dovadă că ceva nu funcționează, ci o dovadă că începi, încet-încet, să simți ceea ce n-ai avut voie sau n-ai putut să simți la timp.
[Camera în care nu te mai poți minți]
Relații. Vindecare. Prezență.
