Skip links
cercul obișnuinței

De ce ne este atât de greu să ieșim din cercul obișnuinței?

Te-ai aflat vreodată în punctul acela în care simți, aproape fizic, că ești făcută pentru mai mult? Ai o vocație, o chemare, un vis care stă să se nască, dar în același timp simți o rezistență la fel de puternică ce te ține pe loc? 

Este o tensiune interioară greu de pus în cuvinte: o parte din noi vrea să înainteze, cealaltă se agață cu disperare de ceea ce  pare familiar. 

Mulți cred că această rezistență apare pentru că ne-ar lipsi voința, disciplina sau direcția. 

Realitatea însă e mai complexă. Mecanismele din spate sunt mult mai profunde și țin de modul în care funcționează creierul și identitatea noastră. 

Atunci când suntem în fața unui drum care se bifurcă, ne este greu să ieșim din cercul obișnuinței. 

Iar asta nu are legătură cu voința, ci cu felul în care este construit creierul uman și cu poveștile pe care le-am învățat despre cine avem voie să fim.

De fiecare dată când vrem să trecem la următorul nivel, nu doar viața ni se schimbă.  Noi trebuie să devenim altcineva pentru a putea susține noul nivel. Și exact aici apare frica.

De ce rămânem în familiar, chiar dacă nu ne mai face bine?

Neuroștiința are o explicație pentru această rezistență. 

Atunci când repetăm o experiență, creierul o înregistrează ca pe un traseu familiar. Este felul lui de a ne proteja și de a economisi energie. Cu cât un comportament se repetă mai des, cu atât devine mai ușor de accesat, indiferent dacă ne ajută sau ne rănește.

Așa se nasc obiceiurile și așa se formează tiparele emoționale. Creierul nu face diferența între o rutină sănătoasă și una distructivă, ci doar recunoaște familiarul și se întoarce acolo. 

Se întâmpla asta deoarece funcția creierului este să ne mențină în siguranță, nu să ne facă fericiți sau împliniți. Iar pentru sistemul nervos, siguranța nu înseamnă bucurie. Înseamnă familiar.

De aceea, chiar dacă vrem să alegem altceva, creierul ne împinge înapoi pe vechiul traseu. Pentru el, necunoscutul înseamnă pericol, iar cunoscutul, siguranță:

  • Poate nu poți renunța la un mod de a munci care te epuizează, de teamă că îți vei pierde valoarea.
  • Sau nu te poți desprinde de un „joc” care te ține mereu în tensiune – control, comparație, nevoia de validare.
  • Sau știi că te-ai suprasolicitat, dar nu te poți opri din a da, din a demonstra, din a fi totul pentru ceilalți.

Chiar dacă simți că alegerile tale nu te împlinesc, corpul tău nu percepe pericolul, pentru că i se pare familiar. 

În schimb, visul tău – oricât de frumos sună – este necunoscut care activează sistemul de alarmă al organismului. Iar corpul poate reacționa cu anxietate nu doar la pericole, ci și la lucrurile pe care ți le dorești cel mai mult, dar care îți sunt nefamiliare: succes, abundență, vizibilitate, afirmarea propriei voci.

Așa se explică paradoxul: visul tău te sperie mai tare decât posibilitatea de a eșua.

Nu pentru că nu ești în stare, ci pentru că sistemul tău de siguranță nu are încă o imagine clară despre cine vei fi în acea nouă versiune a ta.

Cum ajung vechile strategii de supraviețuire să ne saboteze evoluția

Există câteva mecanisme foarte puternice care întăresc tiparele pe care le repetăm, chiar și atunci când nu ne mai sunt de folos. 

Unul dintre ele este atașamentul nesigur format în copilărie. Acesta ne învață că iubirea se câștigă, că trebuie să facem, să fim, să dovedim. Așa că la maturitate continuăm să repetăm același tipar, chiar dacă nu ne mai este necesar. Creierul învață că „a munci fără oprire” sau „a fi mereu de folos” înseamnă supraviețuire.

Un alt mecanism bine cunoscut este întărirea intermitentă. Atunci când primești validare sau rezultate doar uneori, nu constant, comportamentul se fixează și mai puternic. Faci „încă puțin”, în speranța că va apărea din nou acel moment de confirmare. 

Exact acest tipar stă și la baza dependențelor comportamentale: alergi după scurtele „doze” de satisfacție care îți spun că ești pe drumul bun, chiar dacă, între ele, te simți epuizată.

La acestea se adaugă și fenomenul descris de Martin Seligman ca „neajutorare învățată”: după mai multe încercări nereușite de a schimba ceva, mintea începe să creadă că nu are sens să mai încerci. Apare convingerea „așa sunt eu”, „nu pot altfel”, „nu are rost”.

Iar când aceste mecanisme se combină, rămânem în cercul obișnuinței nu pentru că nu am ști ce să facem, ci pentru că vechile strategii par, încă, cele mai „sigure”. 

În loc să explorăm alternative, ne adaptăm. În loc să ne oprim, accelerăm. În loc să schimbăm direcția, rămânem acolo unde știm deja cum să supraviețuim.

Identitatea – spațiul în care ne blocăm fără să știm

În psihologie, vorbim despre homeostazia identitară: tendința de a ne păstra o identitate familiară, chiar și atunci când ni se potrivește doar pe jumătate. Este motivul pentru care, deși simți că ai crescut și te-ai schimbat, continui să acționezi din versiunea ta veche.

Dacă ai crescut cu ideea că trebuie „să fii cuminte”, „să nu deranjezi”, „să fii corectă, plăcută, responsabilă”, atunci orice formă de expansiune îți va activa în tine sentimente de rușine, vinovăție sau teama de a fi judecată. 

Iar dacă în copilărie iubirea era condiționată de comportamentul demonstrat, la maturitate poți deveni perfecționistă: faci totul impecabil ca să nu-ți dau șansa de a greși, pentru că greșeala pare periculoasă.

Cum spune și Dr. Joe Dispenza, emoțiile repetate devin chimie, iar chimia ajunge să ne modeleze identitatea. 

De aceea, multe femei rămân o bucată de viață, într-un soi de „anticameră” a vieții lor. Simt că au potențial, însă nu reușesc să treacă pragul. Dacă organismul s-a obișnuit cu precauția, controlul sau îngrijorarea, noul nu pare greu pentru că nu îl vrem, ci pentru că încă nu știm cum să trăim în el.

Ce se întâmplă de fapt în interior

Când vrei să schimbi direcția, se întâlnesc două părți din tine.

Prima este partea vizionară – cea care vede cine ai putea deveni, ce ai putea crea, ce impact ai putea avea. Ea locuiește în imaginație, în intuiție, în viziune. Este partea din tine care te cheamă spre visul tău.

A doua este partea de protecție – formată din fricile, mecanismele de apărare și tiparele învățate. Ea nu e împotriva ta, doar că rolul ei este să-ți asigure supraviețuirea emoțională. Vrea să nu fii respinsă, să nu fii rușinată, să nu intri în necunoscut, fără te asiguri mai întâi. Este partea care te ține în siguranță, adică în familiar.

Acest conflict nu este o eroare de sistem. Este o etapă normală a evoluției tale personale. Problema apare când te identifici prea mult cu vocea protectorului și crezi că ești „nepregătită”, „inconsistentă”, „indecisă”. De fapt, ești în transformare.

Ceea ce trebuie să faci este doar un SALT în necunoscut,  și să treci de la frică la încredere.

De ce strategiile nu sunt suficiente

Adevărul frustrant este că poți urma cursuri, poți citi cărți motivaționale, poți să-ți treci diverse sarcini în calendar, însă dacă nu ai rezolvat conflictul interior dintre identitatea veche și cea nouă, vei tot găsi motive solide și logice să nu acționezi.

”O clientă de-a mea și-a propus să lanseze un program pentru femei. De fiecare dată când iniția o promovare, ceva se întâmpla acasă, cu părinții ei, cu pisicile, o ceartă cu partenerul, o răceală cruntă. Găsea orice scuză ca să nu meargă mai departe, deoarece îi era prea frică de judecata celorlalți”. 

Prin urmare, ai nevoie de un proces interior de transformare înainte să aplici strategii. Pentru că acestea funcționează doar atunci când vin dintr-o identitate nouă care îți poate susține visul.

Cum se rupe cercul obișnuinței

Ieșirea din familiar începe cu conștientizarea blocajelor și cu construirea unui spațiu interior sigur, în care înveți să-ți fii aliat și nu critic, îți oferi sprijinul potrivit și cu pași mici, constanți, începi să acționezi.

Transformarea devine posibilă atunci când:

  • înțelegi ce se întâmplă cu tine și nu te mai autoînvinovățești
  • începi să-ți asculți corpul, nu doar mintea
  • creezi contexte și relații cu oameni care cred în tine
  • începi să trăiești deja ca femeia care e pregătită, nu ca femeia care așteaptă momentul perfect.

Pentru că adevărul este că nu poți deveni noua ta versiune în vechiul tău decor interior. 

Dacă simți că ești în pragul următorului tău nivel

Dacă ai citit până aici, este foarte probabil că ești într-un moment de tranziție. Poate că ești între cele două vieți: cea pe care o cunoști și cea pentru care nu ai încă curaj. Și simți că ai nevoie de claritate, de un ghidaj care să așeze piesele de puzzle la locul lor, dar și de sprijinul potrivit pentru a face pasul pe care îl tot amâni.

Dacă vrei să înțelegi ce te ține pe loc și cine ai putea deveni dincolo de frică, îți spun doar atât: pregătesc un masterclass gratuit dedicat exact acestui proces de trecere la următorul nivel.

Nu este un curs despre strategie, ci un spațiu în care vei înțelege de ce te blochezi, cum funcționează frica de expansiune, ce se întâmplă cu identitatea ta atunci când vrei să te transformi și de ce tip de sprijin ai nevoie în următoarea etapă.

Vom vorbi despre blocajele tale: voce interioară, fetița interioară, Adultul Susținător și modul în care îți poți recăpăta claritatea, încrederea și capacitatea de a acționa. Este un masterclass care îți va oferi o cu totul altă perspectivă asupra posibilităților și capacităților tale. 

Te voi anunța în curând când va fi disponibil.

Dacă vrei să fii printre primele care au acces, rămâi aproape.

Acesta poate fi începutul drumului tău către versiunea ta următoare.