Poate ai observat că uneori devii mult prea atentă la ce se întâmplă în jur. La vocea cuiva, la felul în care se schimbă energia dintre voi, la acele gesturi mici care par inițial neînsemnate, dar pe care corpul tău le prinde imediat.
Și, fără să îți propui, simți cum se strânge ceva în tine, cum respirația devine superficială, cum gândurile o iau înaintea realității.
Asta este hipervigilența. O stare în care corpul crede că trebuie să fie pregătit, deși nu există un pericol real în prezent.
Pentru multe femei, hipervigilența începe devreme, încă din copilărie. În case în care trebuia să simți dispozițiile celorlalți ca să poți evita un conflict. În familii în care tăcerea era încărcată sau în care nu aveai pe cine să te sprijini.
Așa se formează reflexul acela interior. O atenție ascuțită, permanent orientată spre exterior, care, deși pare firească atunci, devine epuizantă mai târziu.
Hipervigilența apare când sistemul tău nervos rămâne blocat în modul ALERTĂ
Este semnul unui sistem care nu s-a reglat complet după momentele în care te-ai simțit expusă sau neprotejată.
Corpul a învățat că atenția te ține în viață, așa că observă tot: oamenii, tonurile, distanțele, atmosfera. Uneori reacționezi înainte să îți dai seama, nu pentru că exagerezi, ci pentru că reflexul acesta a devenit o formă de supraviețuire.
Când sistemul nervos este disregulat, el oscilează între hiperactivare și epuizare. Trimite semnale de stres chiar și când totul e calm. Mușchii se tensionează, stomacul se strânge, respirația rămâne sus, iar mintea caută motive. Nu pentru că vrei să analizezi tot, ci pentru că încearcă să explice o stare care vine din corp, nu din situație.
Mintea devine mai rigidă în aceste momente. Se pregătește pentru ce ar putea merge prost. Gândește în extreme și interpretează fiecare detaliu ca pe un posibil semnal de alarmă. Este felul în care corpul a încercat să aibă grijă de tine atunci când nu ai avut alternative.
Problema este că el nu știe încă faptul că timpul a trecut. Și nici că tu ai resurse pe care nu le aveai atunci.
Reglarea nu se face prin îndemnul „trebuie să mă liniștesc” pe care ți-l tot spui.
Se face prin corp, prin respirație lentă și relaxare. Prin a-ți așeza palma pe piept să te aduci în prezent. Prin a te simți din nou aici, nu în amintirea care încă apasă pe butoanele tale interne. Acestea sunt mici semnale care îi spun corpului tău că nu mai este nevoie să stea în gardă.
Când corpul începe să se stabilizeze, și mintea se reașază. Se deschide un mic spațiu interior iar tu ești mai prezentă în realitatea de acum, nu în scenariile formate atunci. Tensiunea scade treptat, iar vigilența aceea continuă se domolește. Nu dispare complet peste noapte, dar începe să se transforme.
– Și dacă las garda jos… și se întâmplă din nou?
Mă întreabă ea aproape în șoaptă, iar în spatele întrebării simt frica aceea veche, pe care corpul ei o poartă de ani întregi.
– Nu putem ști asta acum, îi răspund cu voce blândă. Dar putem învăța împreună diferența dintre a fi atentă și a fi în alertă. Corpul tău poate să rămână prezent fără să fie în apărare continuă. Are nevoie doar să fie ghidat.
Ridică ușor privirea, doar cât să văd cum o parte din ea începe să creadă că e posibil, în timp ce cealaltă mă privește cu o ușoară suspiciune și încă verifică, din obișnuință.
În multe feluri, aici începe intrarea într-un alt spațiu. Un spațiu în care nu mai poți să te minți că ești „bine” doar pentru că ești funcțională.
Un spațiu în care îți recunoști reflexele vechi, chiar dacă nu le mai lași să conducă. O cameră simbolică în care se așază femeia care a învățat devreme să fie atentă la toți și la toate, dar care acum începe să își dea voie să se întoarcă spre ea însăși.
[Camera în care nu te mai poți minți]
Relații. Vindecare. Prezență.
