— Nu-l pot ierta, Nina. Și nici nu vreau.
Mi-a spus-o aproape senin, dar corpul o trăda. Își strângea genunchii la piept, ca și cum ar fi vrut să-și protejeze inima. Nu era liniște în vocea ei, ci o oboseală care își căuta o justificare. O urmă de dreptate pe care voia să o păstreze cu orice preț.
Ce nu știa încă este că neiertarea nu închide uși, ci le lasă întredeschise exact cât trebuie pentru ca rănile să continue să sângereze. Nu rupe legături ci le înnoadă mai strâns. Nu îl ține pe celălalt departe, ci aproape în tine, zi după zi în fiecare gând.
Când nu ierți, ai impresia că îi refuzi celuilalt ceva. Crezi că îi iei iertarea, liniștea, dreptul de a merge mai departe. Dar, în realitate, tot ce faci este să te refuzi pe tine. Îți refuzi o viață care nu se mai construiește în umbra acelui trecut. Îți refuzi liniștea și dreptul de a fi altcineva, într-un alt loc, cu o altă poveste.
Neiertarea te transformă într-un vas în care se decantează tot ce celălalt nu mai poate duce. Îți dă iluzia puterii, dar în esență este o formă subtilă de supunere. Îi porți urmele în minte și în corp, îl duci cu tine prin toate camerele vieții tale, chiar dacă fizic nu mai este acolo demult.
Și paradoxul este crud. Cu cât te încăpățânezi să-l judeci, să-l porți în gând și să-i retrăiești greșelile, cu atât mai mult îi dai din tine. Îi transferi energie, atenție și timp. Iar celălalt se simte mai ușor, mai eliberat și mai întreg.
Iertarea nu este o scutire sau o absolvire ci mai degrabă o delimitare. Este acel moment în care, după ce ai tot dus în tine povestea, ajungi să spui:
— Până aici a fost despre noi. De aici încolo este doar despre mine.
A tăcut. A închis ochii pentru o secundă lungă și a oftat. Nu mai era în apărarea furiei, ci în apropierea propriului adevăr. Mi-a spus în cuvinte tot ce o ținea legată. Vorbise despre trădare, despre nedreptate, despre cum uneori doare mai tare ce n-ai spus decât ce s-a întâmplat.
Fără grabă, fără să o opresc sau să o conduc, am lăsat un pic de tăcere și i-am spus:
— Poate că nu e momentul să ierți acum. Poate că încă mai ai nevoie să stai cu tot ce n-ai simțit la timp. Să plângi fără să te scuzi, să te revolți fără să te simți vinovată și să înțelegi fără să te justifici. Dar, când o să simți că ai loc în tine pentru altceva, întreabă-te sincer cât din energia ta mai vrei să rămână acolo. Într-o poveste veche.
A dat din cap ușor fără să spună nimic. Dar din felul în care a respirat mai adânc, am înțeles că ceva s-a așezat. Poate nu iertarea, dar începutul ei.
Pentru că, până la urmă, iertarea nu e despre celălalt.
E despre a-ți da voie să pleci cu tine întreagă.
[Camera în care nu te mai poți minți]
Relații. Vindecare. Prezență.
