Povestea Daishei și muzica ei interioară

Potrivit legendei, Daisha era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată oricare dintre membrii tribului. Nu-și amintea prea multe despre copilărie, dar știa că a fost adoptată de vraciul tribului, care i-a ales și numele: Daisha – un nume african care înseamnă „cea care trăiește”. Avea o piele fină, închisă la culoare, de un maroniu negricios care contrasta puternic cu lumina lunii pline. Dansa în jurul focului care se armoniza perfect cu pasiunea pe care o emana. Era acolo, în mijlocul celor ce cântau spre a-și manifesta recunoștința.

Sub clar de lună plină, lumina focului roșiatic colora obrajii tuturor celor ce o priveau dansând. Daisha însă nu-i privea. Se lăsa prada unei muzici interioare care îi bucura sufletul. Apoi se oprește aproape brusc și, preț de câteva minute, se așterne o tăcere totală.

– Unde credeți  că sunt ascunse puterile strămoșilor nostri? – îi întreabă Daisha.

– În pământ, răspunde cel mai tânăr dintre membrii tribului.

– În copaci, intervine altcineva.

– Pe fundul mărilor, spune un bătrân cu voce caldă.

– Printre stele, se aude un alt răspuns, aproape acoperit de alte zeci de răspunsuri, toate diferite.

– Sunt în singurul loc unde nu ați căutat niciodată, îi întrerupe Daisha amuțind toate vocile. În interiorul vostru. De atâția ani mergem, căutăm, săpăm, urcăm, căutând ceva ce a fost întotdeauna înăuntrul nostru. Suntem spirite libere, cu puteri nemărginite, însă alegem să ne lăsăm ademeniți de ceea ce găsim în exterior, ignorând de atât de mult timp miracolul din interiorul nostru. Aș vrea să priviți spectacolul din interior măcar la fel de interesați cum ați privit dansul meu de mai devreme. Oricât de fascinant ar părea spectacolul meu sau al naturii, în voi veți găsi de 10 ori mai mult. Puterea se ascunde în suflet și vreau să încetăm să o căutăm prin păduri necunoscute.

Ne-am rătăcit propriul suflet și pretindem că iubim pământul, copacii, râurile sau luna. Privește cu atenție în tine, conectează-te cu Pământul și vei înțelege ce înseamnă iubirea adevărată, ce înseamnă să trăiești în adevăr, ce înseamnă să fim prezenți, cum arată de fapt frumosul în absența esteticului și cine ești cu adevărat.  Arunca biciul cu care ti-ai domesticit sufletul și fii fluid. Descoperă viața în fiecare secundă ca și cum ar fi pentru prima dată și las-o să-ți curgă natural, sălbatic prin venele sufletului.

Toate lucrurile de care avem nevoie: energia vitală, capacitatea de a materializa vise, frumusețea, intuiția se ascund în noi și ține doar de noi să le folosim. Putem dansa în jurul focului, sub privirile tuturor ca Daisha, sau putem privi către ceilalți dansatori, migrând din când în când către experiențe noi, locuri noi, oameni noi sperând zadarnic ca toate acestea să ne umple viața. Însă viața noastră se umple doar atunci când trezim natura noastră sălbatică, când decidem să accesăm din nou puterea interioară. Ea ne direcționează viața către provocările necesare, ne învață să le facem față și astfel să facem schimbări, să creăm, să ne dezvoltăm, să fim, să curgem prin viață.

Daisha trăiește prezentul mânată de forța creatoare. Ea nu-și suprimă darurile cu care a înzestrat-o Mama Natură: creativitatea, iubirea, intuiția puternică, simțurile ascutite sau abilitatea de a vedea dincolo de aparențe. Femeia care dansează în jurul focului suntem noi după ce reușim să recuperăm ceea ce am pierdut de-a lungul timpului, în relațiile cu ceilalți și prin intermediul experiențelor trăite; suntem noi atunci când ne reîntregim.

Clarissa Pinkola Estes, în „Femei  care aleargă cu lupii”, spunea așa:

“O femeie trebuie să fie dispusă să ardă. Să ardă de pasiune, să ardă de cuvinte, să ardă de idei, să ardă de dorință pentru ceea ce iubește ea cu adevărat. Foc consistent trebuie să se afle sub viața creatoare a fiecărei femei.”

Dependențele (de oameni, de muncă, de substanțe), depresiile, relațiile toxice, problemele financiare, deficitul de încredere în sine – toate acestea sunt generate de biciul cu care ne-am domesticit sufletul.

Sau, dacă ar fi să o spunem într-o manieră mai blândă, aș spune că de-a lungul anilor, împreună cu experiențele noastre, am fredonat un cântec de leagăn care a adormit vocea interioară și am uitat de cine suntem cu adevărat. Am uitat să dansăm în jurul focului. Am început să căutăm ancore în exteriorul nostru, agățându-ne de ceilalți și ne-am limitat posibilitățile de a experimenta viața la adevăratul ei potențial. Acum ne privăm de provocări și reușite de neimaginat.

Dar este momentul să ne trezim și să devenim conștienți de noi. Gradul de conștientizare a propriei puteri personale determină în mod direct fericirea sau nefericirea noastră. E momentul tău, readu-ți la viață natura sălbatică și dansează!