Viitorul este precum o coală albă. „Let go” tot ce nu-ți mai este de folos!

Zilele trecute, am regăsit acest proverb chinezesc care spune: ”Când renunț la ceea ce sunt, fac loc la ceea ce pot fi. Când renunț la ceea ce am, primesc ceea ce am nevoie” – Lao Tze – Tao te ching.

Și am înțeles că ne țin pe loc mult prea multe frici și mult prea multe dureri care blochează tot ce-i mai frumos în noi. Iar pentru că ne este atât de greu să ne desprindem de bine cunoscutul „nu pot altfel”, cercul vicios al trecutului ne consumă constant și în tăcere energia.

Toți ne dorim să trăim în prezent, să ne bucurăm de relația cu copiii noștri, de cea cu partenerul de viață, sau pur și simplu de cea cu noi înșine… De fapt, totul pleacă de la relația cu noi înșine. Atunci când devenim mai buni și mai blânzi cu noi înșine, când ne iubim și ne acceptăm așa cum suntem, ne îmbunătățim și relațiile cu ceilalți.

Relațiile cu oamenii din viața mea și în special cea cu copiii mei mi-au oferit cele mai multe revelații.  Ca mamă, m-am blocat în câteva etape ale vieții, până am înțeles că pentru a accesa noul este necesar să renunțăm la vechi, la șabloane și, mai ales, la frici. Astfel, reușim să ne deschidem către ceea ce vine curat și inedit spre noi.

Te-ai gândit vreodată care sunt acele aspecte de care nu mai ai nevoie în viața ta și care te țin pe loc?

Poate fi vorba despre emoții, oameni, proiecte, locuri, vise nerealiste sau orice altceva te blochează și te împiedică să te bucuri de momentul prezent. Poate fi o etapă în care te-ai blocat și care te tine captiv. Poate există anumite atașamente care îți provoacă suferință și, deși știi și simți asta, nu poți să spui „stop” și să mergi mai departe.

Trăind prezentul, aici și acum, renunțăm conștient la trecut, trecând prin aceasta durere de dispariție a vechiului și naștere a noului. Când simți cum te desprinzi de acele aspecte la care îți este greu să renunți (părți din tine, așteptări, oameni, un job care nu mai este ceea ce ar trebui să fie) doare. Această renunțare conștientă doare, da. Și trăind conștient aceasta durere, parcurgi, de fapt, un proces complex de „ let go (a da drumul)”.

Respiră profund, cu toată ființa ta, și conștientizează toată durerea aceasta (de a pierde acel ceva, pe care încă ți-l dorești și la care nu ești gata încă să renunți). Respiră, pur și simplu, și acceptă că asta trebuie să faci: Let go! Ești mindfulness, aici și acum, în acest moment magic. Acceptând și trăind asta, vei putea merge mai departe… cu tine, cu cine ești tu cu adevărat și cu cine poți fi.

Odată început acest proces de „let go”, ne deschidem, de fapt, către toate acele lucruri minunate pe care ni le dorim, dar care nu au loc să se manifeste în viața noastră. Este minunată experiența curajului de a trăi prezentul.

Și pentru că metaforele sunt instrumente puternice, care ne conectează cu părțile noastre mai puțin conștiente, îți voi spune o poveste despre acest „let go”.

„Într-un ținut îndepărtat trăia un tânăr prinț care era îndrăgostit de fulgii de zăpadă. Și iubea atât de mult acești fulgi albi și diafani încât îi ceru zânei albe a iernii să rămână cu el mereu, ca el să se poată bucura de zăpada albă pe care o iubea atât de mult.

Iarna se consultă cu celelalte anotimpuri și îi spune că nu, așa ceva nu este este posibil. Îi explică faptul că totul este ciclic, că anotimpurile vin și pleacă, iar noi ne bucurăm de ele, încărcându-ne cu ceea ce avem nevoie.

Însă, tânărul prinț insista iar și iar. La insistențele lui, într-un târziu, zâna iernii îi promite că va rămâne cu el pentru totdeauna, cu o condiție: ca prințul să nu mai iasă din curtea palatului.

Timpul trecea, iar prințul creștea bucurându-se de fulgii de zăpadă. Din cauza frigului toți slujitorii au plecat de la palat, iar el a rămas singur. Asta nu îl împiedica să se bucure în continuare de fulgii albi de zăpadă. Era absorbit de frumusețea iernii.

După ceva vreme, însă, a început să se întristeze. O tristețe profundă i se așeză pe chip umbrindu-i zâmbetul frumos. Începuse să facă plimbări lungi din ce în ce mai des, sperând să-și limpezească gândurile. Așa că într-o după-amiază a ajuns tocmai la marginea hotarului. Chiar în acel moment, apare zâna iernii să-i amintească faptul că nu are voie să treacă dincolo. Printul se oprește câteva secunde, după care își continuă plimbarea în curtea palatului. Pășind încet pe covorul de zăpadă, zărește în depărtare o micuță floare roșie care tocmai ce-și scoase capul din zăpadă. Deși nu putea să se apropie mai mult de floare, printul o întreabă:

“Cine ești tu micuță floare roșie și ce cauți aici”?

„Eu sunt vestitoarea primăverii”.

„Hmm, primăvara… Eu iubesc iarna, nu am nevoie de primăvară”, spuse prințul.

„Dar… primăvara e minunată. Vine cu lucruri noi, cu iarbă și verdeață, cu flori, soare, fluturi și albine, cu multă iubire”.

„Da, știu ce zici, dar eu iubesc iarna și fulgii albi de zăpadă”, spuse prințul.

Floarea tăcu un moment, apoi răspunse:

„Fulgii de zăpadă sunt minunați, dar ei nu te încălzesc. E frumoasă iarna, dar te-ai bucurat destul de ea. Las-o să plece!”

„Nuuu…” striga prințul. Și se întoarce mai trist ca niciodată la palat.

În zilele următoare, în timp ce se juca cu fulgii lui de zăpadă, îi răsunau în minte cuvintele micuței flori. Și deodată, în inima lui a apărut dorința de a simți razele soarelui, de a auzi susurul izvorului și de a admira pajiștea multicoloră. Își amintea cum se bucura de toate acestea, dar… își dă seama că este mult prea îndrăgostit de fulgii de zăpadă și alungă repede acest gând.

Totuși, după câteva zile, se întoarce în pădure să caute micuța floare, de la care nu-și putea lua gândul, iar atunci când o zări, îi spune:

„Micuță floare roșie, aș vrea tare mult să mă bucur de primăvară, cu tot ceea ce vine ea nou, dar eu iubesc prea mult fulgii de zăpadă. Nu pot renunța la ei, ar fi prea dureros. Nu pot lăsa iarna să plece. Îmi e teamă că o voi pierde pentru totdeauna”.

„Vezi tu, iarna cu fulgii de zăpadă, va fi acolo în inima ta, pentru totdeauna. Dacă nu-i dai drumul să plece acum, nu vei putea simți măreția primăverii cu tot ce are ea să îți aducă nou”.

Prințul căzu din nou pe gânduri, era tot mai trist în fiecare zi. În adâncul inimii își dorea să se bucure de primăvară, dar nu putea să-i lase pe micuții fulgi de zăpadă să se topească. Timpul trecea, iar el își dorea din ce în ce mai mult să simtă razele călduțe ale soarelui și să zburde prin iarba verde, plină de flori mici.

Într-o dimineață, după o noapte lungă, se trezi hotărât. Era prea mare dorința lui de a se întâlni din nou cu primăvara. Așa că se întoarce, în pădure, la micuța floare.

„Spune-mi, de unde voi ști că fac ceea ce trebuie?”

„Ce îți dorești tu cel mai tare acum?” îl întreabă floarea.

„Să fie primăvara”, spune prințul încet.

„Și asta te-ar face fericit?”

„Da.”

„Și fericirea asta atât de mare, pe care o aștepți, te lasă să uiți durerea că iarna va pleca?”

„Da.”

„Atunci, dragul meu prinț, ești pregătit”

Prințul privi floarea, apoi făcu un pas în afara ținutului înghețat, în care a stat captiv de bună voie atâta vreme. Deodată, în fața lui se deschide o lume magică, multicoloră, plină de viață, cu flori, fluturi, albine, zumzete și ciripituri. Cu zeci de mirosuri suave. Se simțea învăluit într-un vis atât de frumos și parcă totuși ireal. Întinde mâinile și începe să danseze pe iarbă, bucurându-se de tot ceea ce i se oferea.

Doi fulgi de zăpadă se opresc pe obrazul lui, șoptindu-i:

„Mergi fără grijă în această nouă călătorie! Acum, noi vom avea grijă ca micuța floare roșie să aibă suficientă apă pentru a crește.”

Prințului îi scapă o lacrimă, o lacrimă de bucurie. Acum a înțeles că renunțând la teamă, a deschis în fața lui o lume magică, plină de frumusețe și oportunități.”

Viitorul este precum o coală albă, pe care tu o scrii chiar acum, în prezent, prin acțiunile și deciziile tale.