Povestea ta nu se oprește aici…
Îmi întinde caietul, cu acea ezitare pe care o recunosc la cei care au scris ceva important. Nu pentru lume, ci pentru propria lor vindecare.
— Am scris o scrisoare pentru el, îmi spune. Nu am să o trimit. Dar vreau să o citesc aici.
În vocea ei nu mai aud tremurul vechi. Acel tremur în care încă se teme că dacă rostește adevărul, ceva se va rupe ireversibil. Acum pare pregătită să lase ceva să se rupă.
Îi dau caietul înapoi iar ea începe și citește pentru el în prezența mea.
“La început, nu era doar despre tine. Era despre cum mă simțeam lângă tine. Despre felul în care vocea ta putea să mă liniștească sau să mă arunce într-un haos de nedescris. Despre cum îți căutam privirea ca să știu dacă exist. Despre cum zilele mele aveau culoare doar dacă tu le alegeai nuanța.”
O privesc cum citește. Își ține umerii drept, ca și cum ar învăța să-și ocupe locul. Știu că aceste cuvinte sunt o confesiune, dar și o radiografie a unui tipar vechi în care prezența celuilalt devine singurul barometru al propriei existențe.
“Am trăit mult timp în convingerea că asta este iubirea. Să fim doi care respiră același aer, până la sufocare. Să ne amestecăm emoțiile, până când nu mai știam care sunt ale tale și care sunt ale mele. Să-mi fie frică să fiu fără tine, dar și să nu mai suport să fiu cu tine.”
Aici își ridică ochii spre mine, ca și cum ar verifica dacă am înțeles. Înțeleg.
“Știu acum că această simbioză nu e romantică, oricât de pasional ar părea. E o formă de captivitate în care granițele devin difuze și te obișnuiești să te citești pe tine doar în oglinda celuilalt. Și dacă oglinda se sparge, rămâi fără chip și fără contur.”
Îmi notez în minte…aceasta este prima dată când folosește cuvântul „captivitate” în raport cu relația. Până acum îi spunea „intensitate”, „iubire”, „chimie”. A înlocuit o metaforă care o lega de el cu una care o eliberează.
“Mi-a luat timp să înțeleg că, în tăcerea dintre noi, nu mai era iubire, ci dependență. Că nu te mai doream pentru cine erai, ci te căutam ca să nu mă simt pierdută. Că felul în care mă agățam de tine era, de fapt, felul în care mă îndepărtam de mine”.
Aceasta este un nou pas în proces. Momentul în care recunoști că ceea ce spunei să protejezi era, de fapt, exact ceea ce te rănea.
“Și într-o zi, la capătul puterilor, am ieșit din cerc. N-a fost atât de dramatic pe cât credeam, ci mai mult ca o primă respirație pe care am dus-o până la capăt. Și acolo am simțit ceva ciudat. Nu mai era durere, nu mai era dor, nu mai era nevoie. Doar un spațiu nou în care m-am putut așeza fără să cer voie.”
În camera noastră de terapie, pauza dintre cuvintele acestea este densă. Este liniștea care apare când simbioza se destramă și începi să te vezi cu claritate.
“Atunci am știut. Ai devenit irelevant în lumea mea. Și nu pentru că ai făcut tu ceva, ci pentru că eu m-am regăsit.“
Închide caietul, îl așază pe genunchi și rămâne cu privirea în gol. Nu mai are nimic de adăugat și nici nu trebuie.
În cameră rămâne o tăcere clară. Una în care știu că nu mai este nevoie să completez nimic.
Scrisoarea și-a făcut treaba.
[Camera în care nu te mai poți minți]
Relații. Vindecare. Prezență.
