Pornind de la o întrebare primită din comunitatea mea, vreau să deschid astăzi o discuție despre relația de cuplu și siguranta copilului.
Este un subiect sensibil, care aduce multă confuzie, mai ales când vorbim despre dinamica familiei și rolurile pe care ni le asumăm aici.
Ceea ce am scris pornește dintr-o perspectivă psihologică și sistemică și aduce claritate asupra aspectelor funcționale din relații.
Când vorbim despre familie din această perspectivă, apare inevitabil tema ordinii, chiar dacă ea stârnește rezistență emoțională.
Ordinea nu este despre cine contează mai mult, ci despre ce susține viața pe termen lung.
Întâi ești tu.
Tu ca adult reglat emoțional, cu limitele tale, cu capacitatea ta de a sta cu disconfortul și de a nu-l arunca pe altcineva.
Un părinte care nu este în contact cu sine va căuta sprijin unde nu ar trebui și de multe ori copilul este cel care îl oferă.
Apoi vine relația de cuplu.
Din doi oameni se creează un spațiu relațional, iar acel spațiu este fundația familiei.
Copilul nu apare din nimic, apare dintr-o relație, chiar dacă acea relație nu mai există în forma ei inițială.
Bert Hellinger vorbește despre ordinea iubirii și spune clar că părinții vin înaintea copiilor.
El explică faptul că atunci când un copil este pus emoțional pe primul loc, copilul devine prea mare pentru poziția lui.
În Constellations of Love, Hellinger afirmă că un copil este cel mai protejat atunci când își poate vedea părinții mari, responsabili și așezați în locul lor.
Când unul dintre părinți se sprijină emoțional pe copil, copilul încearcă inconștient să repare sistemul și asta devine o povară tăcută dar cu efecte pe termen lung.
Aceeași idee apare și în terapia structurală de familie.
Salvador Minuchin arată că familia este formată din subsisteme clare.
Există subsistemul conjugal și subsistemul parental, iar copilul nu ar trebui să fie atras în conflictele adulte.
În Families and Family Therapy, Minuchin descrie triangularea ca fiind una dintre cele mai frecvente surse de anxietate la copii.
Când copilul devine confident, aliat sau mediator, el pierde accesul la rolul lui firesc de copil.
Din zona cercetării, John Gottman aduce date extrem de clare.
În The Seven Principles for Making Marriage Work, el arată că relația dintre părinți este unul dintre cei mai puternici predictori ai siguranței emoționale a copilului.
Copiii nu au nevoie de părinți care nu se ceartă niciodată, ci de părinți care știu să repare relația după conflict.
Studiile lui arată că modul în care părinții gestionează conflictul contează mai mult decât existența conflictului în sine.
Din perspectiva atașamentului, Sue Johnson spune foarte direct că adultul este responsabil de reglarea emoțională a sistemului.
Copilul nu poate fi baza emoțională a părintelui.
Când părintele își descarcă singurătatea, furia sau frustrarea în relația cu copilul, apare inversarea de roluri și atașamentul nesigur.
Apare, totuși, întrebarea firească ce se întâmplă atunci când părinții sunt separați.
Separarea nu anulează ordinea sistemică, ci o obligă să se reorganizeze. Relația de cuplu se încheie, dar relația parentală rămâne.
Copilul continuă să aparțină ambilor părinți, indiferent de forma familiei.
Hellinger subliniază că după separare părinții rămân mari în fața copilului.
Când un părinte caută alianță emoțională cu copilul împotriva celuilalt părinte, copilul este scos din locul lui.
Asta creează loialități rupte, vinovăție și tensiune internă, chiar dacă copilul pare adaptat la suprafață.
Cercetările din Journal of Family Psychology arată că nivelul de conflict post separare afectează copilul mai mult decât divorțul în sine.
Copilul poate trăi în două case, dar nu poate duce povara de a sta emoțional între părinți.
Minuchin spune aici că granițele trebuie să rămână clare și după separare.
Părintele rămâne părinte, copilul rămâne copil, iar conflictele adulte se gestionează în afara relației cu copilul.
Gottman completează spunând că pentru copil este mai importantă calitatea cooperării dintre părinți decât forma relației lor.
Nu este nevoie de prietenie forțată, ci de respect minim, predictibilitate și reguli clare.
Din perspectiva atașamentului, Sue Johnson atrage atenția că adultul trebuie să își regleze emoțiile în relații adulte.
Copilul nu trebuie să aline durerea părintelui și nici să repare ce nu a stricat.
Un studiu longitudinal realizat pe peste 2.000 de familii din Europa arată că siguranța emoțională a copilului crește atunci când părinții investesc într-o relație parentală funcțională.
Această relație rămâne funcțională atunci când și după separare, părinții își păstrează poziția de adulți responsabili.
Nu mai sunteți un cuplu, dar rămâneți o echipă în ceea ce privește copilul și nevoile lui reale.
Funcțional înseamnă comunicare clară, decizii asumate și limite care nu îl pun pe copil la mijloc.
Copilul are nevoie să simtă că îi poate avea pe amândoi, fără să fie forțat să aleagă.
Când conflictele sunt gestionate între adulți și nu în relația cu copilul, siguranța lui emoțională crește.
În esență, mesajul tuturor acestor perspective este simplu și profund.
Tu rămâi adult.
Relația de cuplu sau relația parentală rămâne axa.
Copilul rămâne copil.
Asta nu înseamnă să pui partenerul înaintea copilului într-un sens rigid sau lipsit de empatie.
Înseamnă să creezi structura care îl protejează pe copil pe termen lung.
Când copilul nu este pus să aleagă, să repare sau să ducă emoțiile adulților, el se poate liniști.
Acea liniște este una dintre cele mai clare forme de iubire pe care o poate primi.
Modul în care am fost implicați și ghidați în relații în copilărie își pune amprenta pe felul în care ne trăim relațiile la vârsta adultă.
De aceea contează ordinea sistemică și înțelegerea unor aspecte fundamentale.
***Atunci când există violență domestică sau abuz emoțional, siguranța are prioritate, iar intervenția este una separată și specializată.
Dacă vrei să explorezi mai mult zona relațională, din perspectiva relației de cuplu sau a parentingului, scrie-mi la contact@ninasofian.ro și te aștept la cabinet.
