Cum îi dau putere copilului meu?

 –  Mami, părinții lui Marius divorțează. Se va întâmpla asta și cu tine și tati?

–  Nu, puiule, nu se va întâmpla asta niciodată. Ești în siguranță.

Un an mai târziu, ea și tatăl copilului divorțau. Când i-a dat această veste băiatului, și-a dat seama că lucrul de care el se temea cel mai tare se întâmpla. Și cel mai dificil era să accepte că nu și-a putut ține promisiunea. A fost poate cel mai dificil moment din viata ei. A făcut tot ce i-a stat în putință să-și păstreze familia intactă, inclusiv după divorț. Încă se întâlnesc să ia masa împreună în fiecare duminică, astfel încât copilul să petreacă timp cu ambii părinți simultan. Se respectă și își vorbesc frumos, dar nimic din toate acestea nu au diminuat suferința băiatului. Ea a încercat să-l protejeze de durere și nu a putut.

După ce mi-a povestit, am întrebat-o:

–  Dacă ar fi să alegi 3 calități pe care ți-ai dori să le aibă copilul tău când va fi adult, care ar fi acelea?

–  Păi… Aș vrea să fie amabil, înțelept și să facă față problemelor.

–  Ok. Și cu ce anume crezi că este nevoie să se confrunte un om în viață pentru a dobândi aceste calități?

–  Cu provocări. Cred că este nevoie să lupți pentru a putea deveni puternic și înțelept.

Plecând de la această întâmplare, înțelegem că, de multe ori, încercăm să-i protejăm pe copiii noștri de situații neplăcute. Dar aceste situații îi inițiază de fapt pentru a reuși să se descurce singuri în problemele cu adevărat mari cu care se vor întâlni mai târziu. Aceste situații neplăcute nu fac decât să-i ajute să devină adulții capabili pe care dorim să-i creștem. Nu este treaba noastră și nici nu avem dreptul de a-i priva pe copiii noștri de toate „bătăliile” din viața lor. Însă, putem să-i pregătim pentru „câmpul de luptă”, astfel încât, atunci când se confruntă cu încercări sau necazuri inevitabile, să le spunem: „Dragul meu, această provocare face parte din viață. Nu este ușor, dar am încredere că vei găsi o soluție. Iar după ce vei reuși, te vei simți mult mai bine.”

Uneori situațiile de viață seamănă cu un zbor lung. Să ne imaginăm că familia acestei mame era în avion, în momentul în care au apărut câteva turbulențe serioase. În aceste situații, copiii se tem. Și ce facem atunci când suntem îngrijorați din cauza turbulențelor? Ne uităm la însoțitorii de zbor. Dacă ei par speriați, ne panicăm și noi. Dacă par calmi, rămânem liniștiți. În această situație, mama era însoțitorul de zbor. Ea a trecut prin destule turbulențe pentru a ști că va reuși să treacă și peste acestea. Copilul ei era nou la bord, așa că el o va privi pentru a vedea dacă totul este în regulă. Slujba ei era să rămână calmă și să păstreze în continuare echilibrul familiei.

Viața nu este întotdeauna așa cum ne-am dori, deci nu trebuie să le promitem copiilor noștri că nu vor exista turbulențe. Putem să-i asigurăm că atunci când va veni turbulența, îi vom ține de mâini și vom trece prin ea împreună. Nu le putem promite o viață perfectă, dar îi asigurăm că problemele sunt trecătoare și că ele, de fapt, îi vor face mai blânzi, mai înțelepți și mai puternici. Îi privim în ochi, și îi asigurăm că suntem acolo să-i susținem orice s-ar întâmpla, că noi credem în ei, că acele provocări pot fi depășite. Apoi le zâmbim, iar ei vor prinde mai multă încredere în forțele proprii.

Atașamentul sigur – cel care le dă aripi copiilor

Cercetările au definit și accentuat importanța unei comunicări realizate cu ușurință între părinți și copii ca element definitoriu pentru dezvoltare. Teoria atașamentului explică anumite tipare de comportament, caracteristice atât copiilor aflați la vârste mici dar și adolescenților și adulților. Ne putem referi la aceste tipare în termeni de dependență sau supra-dependență.

În general, relațiile dintre indivizi au atât o funcție biologică cât și una bazată pe legături emoționale foarte puternice. Se pare că inclusiv o bună parte a sistemului nervos central contribuie la definirea relațiilor și preluarea anumitor elemente din acestea. Astfel se utilizează modelele formate – atât ale sinelui cât și ale figurii de atașament (care poate fi părintele sau persoana care îngrijește cel mai mult copilul).

Modul în care părintele își tratează copiii are un rol definitoriu în dezvoltarea lor. În perioada post-natală și în copilărie relațiile semnificative sunt cele care leagă copilul de părinți, de la care copiii caută protecție, confort și susținere. Mai târziu, într-o perioadă de adolescență și ulterior de maturitate trăite în mod sănătos, legăturile puternice continuă să existe, însă sunt centrate în jurul altor persoane – de exemplu, în relația de cuplu.

Relația de atașament este în sine una cu rol important în supraviețuire, deoarece sentimentul de a fi protejat cântărește mai mult în dezvoltare și continuitate decât hrana și spațiul fizic în care trăiește copilul. Cu alte cuvinte, protecția se află la baza atașamentului.

În prima parte a vieții, singura modalitate de comunicare între mamă și copil este cea a expresiei emoționale, acompaniate de comportament. Aceste modalități de comunicare persistă ulterior și chiar dacă sunt îmbogățite de exprimarea verbală, continuă să definească orice relație.

Relațiile ne definesc viața

Capacitatea de a lega relații apropiate cu alți indivizi are la bază două scopuri care se alternează de-a lungul timpului – fie de a primi grijă, fie de a oferi grijă.

Explorarea mediului, inclusiv prin joacă sau prin implicarea în diferite activități cu cei de aceeași vârstă face parte din specificul atașamentului. Atunci când un individ, indiferent de vârsta la care se află, se simte în siguranță, are șanse mult mai mari să se implice în explorare, din ce în ce mai departe de figura de atașament. Atunci când cineva se simte alarmat, temător sau obosit, va simți automat nevoia proximității.

Acesta este elementul prin care identificăm tipul de atașament – modul în care copilul caută sau ignoră apropierea față de figura de atașament. Știind că părintele este disponibil și că va răspunde pozitiv atunci când este chemat, copilul securizat se va simți suficient de confortabil încât să exploreze mediul.

În adolescență aceste explorări devin excursiile de câteva săptămâni, însă a ști că mediul de acasă este unul care oferă siguranță (inclusiv emoțională) este în continuare un aspect esențial pentru funcționarea sănătoasă, optimă a copilului aflat în plină dezvoltare.

Așadar, constatăm că dezvoltarea unei personalități mature, stabile și deschise spre noutate pornește de la o relație definită de căldura afectivă dintre părinți și copii.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le facem pentru copiii noștri este să-i pregătim să se descurce singuri și să facă față tuturor situațiilor, indiferent dacă vom fi sau nu acolo lângă ei mai târziu.

Pentru a face acest lucru este important să creăm un mediu securizant pentru copil, să-i îndeplinim nevoile de bază, să-i arătăm că îl iubim necondiționat, însă niciodată nu vom putea asigura pe cineva că viața sa va fi lipsită de probleme. Putem, în schimb să-l asigurăm de încrederea noastră în capacitatea lui de a face față cu brio tuturor provocărilor care apar.