Dezvoltarea emoţională a părinţilor, încotro?

Observ că trăim din ce în ce mai mult într-o societate în care, din păcate, copiii sunt mult prea des abuzaţi emoţional, chiar de către părinţii care ar trebui să îi înţeleagă, accepte şi valideze. Voi povesti o întâmplare care m-a întristat şi m-a pus pe gânduri. Astăzi, la serbarea băieţilor, organizată de Ziua Mamei, un băieţel de 4 ani care nu s-a ridicat la „standardele” mamei sale a fost agresat verbal în repetate rânduri, iar în final a fost pur şi simplu târât cu forţa afară. A fost abuzat fizic şi emoţional.

Ce s-a întâmplat de fapt? Copilul avea nevoie la toaletă iar până s-a întors, locul lui din primul rând a fost ocupat de alt copil. A fost aşezat în rândul 2, deşi era destul de scund iar când a protestat i s-a spus sec, „cine merge la plimbare, lasă locul de onoare”. Copilul s-a conformat, s-a aşezat în rândul 2, dar brusc starea lui de spirit s-a schimbat, a devenit trist, apoi a început să verbalizeze frustrarea prin refuzul de a participa la activităţile grupului. A început să plângă încet şi înăbuşit, acoperindu-şi ochii şi aruncând priviri scurte către mama sa, care era prezenta, dar totodată absentă la ceea ce îi transmitea prin limbaj verbal şi nonverbal copilul. Pasivă la nevoile lui, nu voia să îi accepte starea şi verbaliza agresiv, spunându-i răspicat „dacă nu taci, mâine nu te mai aduc la grădiniţă”, „mă faci de ras”, „eşti singurul care face figuri”, „o să stai acasă, asta meriţi”.

Copilul a continuat să plângă, de data asta acoperindu-şi urechile şi aducându-şi genunchii la piept, în timp ce colegii lui cântau şi recitau mini-poeziile. La un moment dat, profitând de o pauză organizatorică, mama s-a repezit la copil, l-a îmbrâncit cu forţă şi i-a spus că îl duce acasă, pentru că asta merită, să fie izolat de copiii şi să nu se bucure împreună cu ei de mica petrecere de după serbare.

Fără să îl întrebe, copilul i-a spus că este supărat, pentru că nu îi place locul pe care este aşezat, dar era deja prea târziu, pentru că a fost târat cu forţă afară. Mama îşi pierduse controlul şi pur şi simplu nu mai putea gestiona situaţia, singura soluţie fiind cea de exit.

Am văzut un tablou în care, atât mama cât şi copilul erau fiecare în bula lui, între ei lipsind orice fel de conectare. Fiecare exprima emoţii puternice, teamă, anxietate şi frustrare, care se loveau de scutul de protecţie al celuilalt, întorcându-se fără niciun fel de răspuns.

Dacă situaţia ar fi fost gestionată într-un mod empatic emoţional de către mamă, finalul poveştii ar fi fost cu totul altul pentru amândoi. Însă mama a rămas cu frustrarea că are un copil care nu se ridică la standardul pe care ea îl setase, mai mult, o făcea şi de ras în faţă celorlalţi; iar copilul a înţeles, din nou, că ceea ce simte el este neimportant şi că nimeni nu îl ascultă cu adevărat. În plus a fost privat de un moment frumos de conexiune şi socializare cu colegii.

Parcurgând această întâmplare, îmi este tot mai clar că este important să ne dezvoltăm pe noi ca persoane inteligente emoţional, pentru a fi eficienţi în relaţia cu copiii noştri.

Dacă ar fi să o definim, inteligenţa emoţională este capacitatea unei persoane de a-şi înţelege şi gestiona propriile emoţii dar şi pe ale celor din jur, de a comunica, de a transmite mesaje corecte şi de a socializa cu ceilalţi.

De aceea, părintele inteligent emoţional este în primul rând un adult echilibrat, conştient de de toate aspectele vieţii sale, de tot ceea ce i se întâmplă, simte şi trăieşte el. Scopul lui este să crească un copil, care să devină un adult echilibrat, cu încredere în sine.

Copiii învaţă modelele de comportament şi acţiune din mediul în care se dezvoltă, din interacțiunea cu persoanele semnificative din viaţa lor, care suntem noi, părinţii. Tocmai de aceea, dacă ei cresc într-un mediu în care educaţia emoţională este valorizată şi exersată, îşi vor dezvolta şi ei un set de abilităţi care să-i ajute să devină adulţi inteligenţi emoţional.